Ce verificăm?

Numărul penitenciarelor și al lagărelor de muncă forțată, dar și câte persoane au suferit din cauza regimului comunist.

Verificare

Conform Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR), în perioada 1945-1989, au existat 44 de penitenciare și 72 de lagăre de muncă.

În privința numărului de morți, aflăm din același document al IICCR că:

“Date privind numărul de decese în rândul celor aflați în cercetări sau în detenție survenite în perioada 1945-1964 sunt oferite de Serviciul “C” al M.A.I.: morți în detenție – 3.847, din care în timpul cercetărilor – 203, în timpul executării pedepsei – 2.851; condamnați la moarte şi executați – 137; în lagărele de muncă – 656. Şi în acest caz, trebuie ținut cont de faptul că documentele regimului comunist au încercat sistematic să ascundă dimensiunea reală a represiuni

Același raport menționează și concluzia Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, potrivit căreia în jur de 600.000 de persoane au fost condamnate pe criterii politice și o cifră estimată de 2 milioane de victimelor directe ale represiunii comuniste

Comisia respectivă a fost înființată în 2006, la cererea fostului președinte Traian Băsescu. Raportul final, dat publicității în decembrie 2006, a fost documentul care i-a permis șefului statului să condamne oficial regimul comunist.

La pagina 161 din raport, autorii fac precizarea că:

„Aşadar, pe baza estimărilor prudente de mai sus, rezultă totalul deţinuţilor şi deportaţii din perioada 1945–1989: 600 000 + 100 000 + 150 000 + 200 000 + 81 000 = 1 131 000 oameni, la care se adaugă numărul oamenilor arestaţi şi reţinuţi pentru perioade scurte de timp, până la 3 luni: 1945-1948 = 80 000; 1948-1964 (26 ani x 30 000) = 780 000.

Aceasta înseamnă că (aşa cum rezultă din calculele AFDPR), prin închisorile, lagărele şi alte locuri de detenţie şi deportare, au trecut 2 000 000 de oameni! Estimarea numărului celor care au decedat în condiţii de detenţie politică sau din cauza detenţiei este foarte dificilă.

Dar în subsolul paginii, găsim precizarea că:

„În absenţa unor date complete şi sigure, Andrei Pippidi e de părere că aceste estimãri depăşesc cifra reală. După o informaţie comunicată în 1982 de Maria Golescu, care discutase şi cu alţi supravieţuitori ai Gulagului, ar fi fost 350000.”

Cifra de 350.000 a fost contestată însă de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Mai departe, aflăm că:

„În ce priveşte numărul celor morţi în detenţie, executaţi, asasinaţi, lichidaţi, torţionarii au avut o tehnică atât de perfecţionată a ştergerii urmelor, iar arhivele au rămas atât de incomplete şi inaccesibile, încât nu va putea fi cunoscut niciodată. În calculele noastre nu am ţinut seama de cetăţenii asasinaţi în luptele din munţi, fără judecată, sau fără a trece prin închisori. Că au existat asemenea crime o atestă gropile comune găsite în diferite locuri din ţară; numai la Căciulaţi au fost numărate într-o groapă comună peste 300 schelete. Un adevărat Katyn românesc!”

Concluzie

Afirmația lui Clotilde Armand este parțial adevărată pentru că are dreptate în privința numărului de lagăre și penitenciare, dar în legătură cu numărul victimelor și deceselor situația nu e clară, pentru că așa cum precizează și Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România și Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, regimul comunist a șters sistematic urmele din arhivele naționale.

Totuși, cifra de peste 2 milioane de victime directe ale regimului este vehiculată atât de IICCR, de comisia prezidențială, dar și de Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România.